De ce ai noștri?

M-a întrebat cineva de ce m-am entuziasmat atât de tare când am descoperit cărți ale autorilor români contemporani și de ce am luat-o atât de tare razna cu treaba asta.

În primul rând, presupun că majoritatea știm cel puțin un om care susține că literatura noastră e nasoală, pentru că au citit „Ion” și „Moromeții” în liceu. Da, recunosc, nici eu nu am fost foarte încântată de operele din școală, dar asta s-a datorat în mare parte diferenței de mentalitate prezentate, nu pentru că ar fi fost români neapărat.

De exemplu, este greu să te identifici cu Ion ca personaj, pentru că practic foarte puțini dintre noi au ca pasiuni lucratul pământului și nu cred că există prea mulți care ar face orice pentru el.

Ei bine, ce nu înțeleg deseori acești oameni, este evoluția. Ca stil, ca limbă, ca mentalitate, ca orice. Temele abordate s-au diversificat atât de mult, încât e greu să nu găsești ceva pe gustul tău.

Da, dar cât de mult am fi putut evolua în ultima perioadă, astfel încât să găsesc ce-mi place? 

Enorm. De exemplu, pe mine m-a șocat Ephialte. Dacă în mod normal cam poți să-ți dai seama când ceva este scris de un autor român, de data asta chiar n-a fost cazul. Am trăit cu impresia că citesc o traducere a vreunei cărți foarte populare în afara țării. La fel și I. R. En. , care mi-a deschis pofta pentru piață românească de carte.

Deși în cazul nostru ca națiune, întotdeauna s-a considerat că ce fac alții e mai bun (și în destule domenii sunt de acord), uităm să mai aruncăm un ochi în propria ogradă și să vedem ce se întâmplă și aici.

Această atitudine majoritară tinde să intimideze și să descurajeze, indiferent cât de bun ai devenit în ceea ce faci (în cazul de față, scrisul). Asta pentru mulți dintre părinții noștri asociază artele în general cu pierderea de vreme, eventual o diplomă care nu te ajută la nimic. Cam asta ar fi și unul dintre motivele pentru care vă scrie acum un (aproape) inginer constructor și nu un artist.

Poate schimbarea ar trebui să înceapă prin noi, să începem noi să căutăm în oferta diversă și să alegem ceva bun care merită promovat (aici mă refer strict la cărți, dar cred că mentalitatea asta poate fi extinsă și în alte domenii).

Păi și, până la urmă, de ce ai noștri? 

Simplu, pentru că merită. E ușor să generalizezi dacă ai aruncat un ochi doar, ai zis că nu-i de tine și ai trecut mai departe.

Să luăm S.U.A. de exemplu. La noi ajung doar cărțile populare, apreciate și foarte bine vândute de acolo, făcându-ne să credem că tot ce scriu ei este absolut genial. Pe 80% dintre cărțile din biblioteca mea scrie „Numărul #1 în New York Times”. Pentru că da, se traduc doar capetele de listă, deși sunt convinsă că au și ei scriitori subapreciați și „uscături”.

Până și autorii pe care a ajuns o lume întreagă să-i iubească și să-i citească au trecut prin vremuri grele. Câți dintre voi știu că Stephen King  a trecut prin depresie, a ajuns alcoolic și a locuit într-o rulotă înainte ca cineva să îi vadă potențialul? (Acel cineva fiind soția lui, Tabitha.)

„Dacă scrii (sau pictezi, sau dansezi, sau sculptezi, sau cânți, presupun), cineva va încerca să te facă să te simți jalnic din cauza asta, atâta tot. N-o spun de dragul de a o spune; încerc doar să vă ofer faptele așa cum le văd eu.”

[Despre Carrie]

„Nu mă vedeam irosind două săptămâni, poate chiar și o lună, pentru a scrie o nuvelă care nu-mi plăcea și pe care n-aș fi fost în stare s-o vând. Așa că am aruncat-o la gunoi.”

Altfel spus, oferiți o șansă. Avem prea mulți oameni talentați a căror cărți rămân pe rafturi în favoarea unui „best seller New York Times”. Dacă fiecare dintre noi crede un pic în asta, poate reușim să schimbăm ceva.

Atât.

Lectură faină și să fiți iubiți !

Anny.